Poesie/Poezii, Giorgio Caproni

„«În ultimă instanţă, într-un fel, totul formează o singură carte. Nu există perioade în viaţa unui om», spunea Caproni. El a urmat «linia vieţii» doar în joacă, inserând-o transversal în opera sa cu o îndrăzneală pe care natura sa îndărătnică şi reticentă nu o putea duce până la capăt. De altfel, dacă există ceva care nu respectă traseul «unei linii», aceasta este viaţa. Ea traversează în zigzag opera lui Caproni, intrând şi ieşind, ca într-un bâlci melancolic cu lucruri dispărute. Rămân doar numele şi anii, scrijeliţi în piatra albă a lumilor pe care le cunoaştem, de-acum, numai datorită poeziei, datorită poeziei sale. Caproni nu a fost poate decât un utilizator al vieţii şi al poeziei, unul oarecare, un navetist, precum călătorul «anodin» din funicular, din tramvaiele singuratice din ‘43, din trenurile pe care le contempla, copil fiind, de sus, de pe pasarele. Realitatea sa este în mişcare în timp şi spaţiu, dar este privită dintr-un punct fix, puţin în maniera lui Montale, dintr-un loc imobil, aflat în afara acelui du-te-vino din viaţa celorlalţi, sau închis într-un vector mobil canalizat pe un itinerariu prestabilit.“ (Bianca Maria FRABOTTA)